Articole in Varste si Trepte

Scrisoare către prietenii mei

Dragii mei Dia şi Dan,

În mica noastră vacanţă de Paşti am fost să văd, din nou, Cheile Dâmbovicioarei, de la poalele Masivului Pietrei Craiului. Este un loc foarte special, unde oricine se simte ca în casa bunicilor. E linişte şi parcă nimic rău nu ţi s-ar putea întâmpla. De acolo izvorăsc apele Dâmboviţei, râul care traversează Bucureştiul. Nu-ţi vine să crezi cum, dintr-un firicel curat, limpede şi jucăuş, în Capitală ajunge puternic, mare şi adânc. Şi tulbure... Am citit undeva că de fapt Dâmbovicioara este numai un afluent al Dâmboviţei şi „se naşte“ de pe versantul sudic al Vârfului La Om (Omul, 2230 m). O să învăţ eu la geografie...
Munţii de piatră uriaşi, ca nişte moşnegi ocrotitori, stau la sfat trăgând din pipă. Fumul miroase atât de frumos! Pe alocuri, ei se apleacă tandru peste „albia“ bătrână... Unii dintre ei au 200 m înălţime şi sunt incredibil de mândri.
Cocoţată între stânci e intrarea în Peşteră. Se spune că această cavitate are peste 550 m, dar accesibilă publicului este pe numai o porţiune de vreo 240 m. Eu nu am vizitat-o toată pentru că se îngustează mult pe măsură ce înaintezi în galerie. Ghizii sunt de obicei copii care „muncesc“ pentru un bănuţ... Povestesc cu glas tărăgănat legendele celor care s-au adăpostit cândva între stalactite şi stalagmite (un băieţel le spunea, ca să ţinem minte uşor care sunt unele şi care celelalte, „stalac-taţi“ şi „stalag-mame“). Unele formaţiuni calcaroase par sculpturi realizate de oameni: un elefant, o labă de urs, un şarpe cobra, un pat al călugărului, o bibliotecă... De fapt, acestea poartă numele figurilor imaginate de cei care, cândva, le-au descoperit prima oară. Cât de „artistă“ e apa ce erodează roca! Localnicii cunoşteau galeria înainte de 1579, an în care Dâmbovicioara este atestată documentar, pe vremea lui Mihnea Turcitul. Mai târziu, în 1767, J. Fridvalsky o aminteşte în lucrarea ştiinţifică Mineralogia magni Principatus Transilvaniae, aceasta constituind prima formă carstică jurasică de acest fel din Muntenia, menţionată într-un studiu de specialitate. Dacă este adevărat că datează din Jurasic, înseamnă că a văzut dinozaurii... Şi zborul unora din primele păsări...
Afară, la soare, femeile vând dulceţuri, şerbeturi şi siropuri de zmeură, fragi, mure şi căpşuni, şi afine... Şi brânzeturi în „cutiuţe“ făcute din scoarţă de copac, cusute cu sfoară de cânepă... Îi explică mamei în ce reţete ar trebui să le folosească...
Puţin mai jos, lângă o pajişte înflorită, anul trecut m-am „împrietenit“ cu un măgăruş. Era foarte interesat de maşina noastră, poate invidios pe „bidiviul“ de metal argintiu... Din păcate, nu l-am revăzut. Doar păpădii galbene, cu miile, zâmbeau de peste tot. Şi nişte flori delicate, albe, fine, cărora li se zice „ale Paştelui“. Nu-şi făceau deloc griji că ele sunt atât de mărunte, iar „străbunii“ din jur, atât de gigantici.
Cred că, atunci când oamenii sunt preocupaţi de tot felul de probleme pe care le consideră grave şi apăsătoare, ar trebui să meargă acolo, jos, între munţii ce, dacă nu i-ar ţine atât de bine Dumnezeu pe umeri, s-ar prăvăli peste întreaga lume. Ar înţelege cât timp şi energie pierd aiurea numai pentru ca, de exemplu, să se enerveze pentru nimicuri.
Mi-ar fi plăcut să fiţi şi voi cu mine. Dar sper să mergem cândva - căci „Craiul“ nu se grăbeşte...